Eu stau intr-o zona „batraneasca” din colentina, cu locuinte construite pe la 1950. Cum majoritatea celor care le-au construit aveau pe atunci 20 de ani, in prezent este un moment prielnic pentru cei care isi cauta o casa in zona: proprietarii ajunsi la 70 de ani pleaca, unul cate unul, la cele vesnice.

In urma lor raman casutele, nici urate ca un bloc comunist, dar nici cu farmecul arhitectural al unei cladiri din perioada interbelica. Niste case normale, sa le spunem.

Chiar pe strada mea se petrece un astfel de eveniment. Batrana a plecat la ale ei, copilul a venit doar ca sa puna o tabla: „de vanzare 250.000”. Sun sa intreb: de euro? Da, de euro, raspunde. Dar sa stiti ca o dam cu tot cu mobila, e de epoca. Aveam sa aflu a doua zi ca banuiala mea cu sifonierul rococo era falsa: in realitate, mobila de epoca era reprezentata de un tablou cumparat din bazarul de la Eforie, un dulap mancat de carii si un set de scaune descleiate.

La doua strazi mai incolo, se mai duce un batran. Asta bietul, semiparalizat, nu-si mai vazuse copiii de ani buni, mai treceam eu pe la el sa ii fac ordine prin casa. Copiii astia pun si ei o tabla in poarta, dar se feresc sa dea pretul.

Sun sa intreb. Caaaat? 400.000 de euro? Da. Pai putin mai incolo e o casa la 250.000, una de epoca! Atat e pretul, daca va intereseaza mai negociem. Scurt. Inchide telefonul.

Speriat sa aflu ca a mea casuta, care e putin mai mare decat cea de epoca si cea a batranului, la un loc, valoreaza (mergand pe logica vecinilor mei) un milion de euro, dau ma duc la nea Rica, la buticul din colt, sa cumpar o bere la pet si sa reflectez la piata imobiliara. In timp ce ma grabeam, ocolind baltile, pe langa mine se scurge elegant un maseratti galben, pleoscaind noroi de colentina.